Prin gaura cheii

Author Archive

Rețeta asta o am de la bunica mea și este varianta mea preferată de prăjitură cu fructe. Este simplu de făcut și se pretează la o mare varietate de fructe. Cel mai des o fac cu caise, piersici sau prune.

Cum în primăvara asta am descoperit rubarba și în cele mai multe variante în care am găsit-o folosită era împreună cu căpșuni sau zmeură, m-am gândit să încerc și eu combinația asta folosind rețeta noastră clasică de prăjitură cu fructe.

Prima dată am pregătit fructele. Am început cu rubarba, am tăiat felii cam jumătate de tulpină, am pus peste zahăr și am lăsat să stea totul măcar o oră, să se înmoaie. Căpșunii i-am tăiat bucăți nu foarte mici, dar peste ei nu am mai pus zahăr.

Pentru pandișpan am folosit 5 ouă, 6 linguri de apă clocotită, 300 g zahăr și 300 g făină. Gălbenușurile le-am amestecat cu zahărul până au devenit spumă, apoi am adăugat pe rând cele 6 linguri de apă și apoi făina. Separat am bătut albușurile spumă și le-am încorporat cu grijă în cealaltă compoziție. Am turnat totul în tava unsă și tapetată cu făină. Aș fi putut pune la fel de bine și hârtie de copt.

La rețeta asta am avut un mare ajutor, fetița mea de 3 ani. Ea a verificat dacă nu sunt cumva intruși în făină, a gustat gălbenușurile cu zahăr să vadă dacă sunt destul de dulci, a ținut și ea de tel când am bătut albușurile spumă și cel mai important, ea a pus fructele deasupra pe pandișpan înainte de a-l pune la cuptor.

Înainte de a intra în cuptor

Înainte de a intra în cuptor

E prima dat când am încercat varianta asta și a fost un succes. In câteva ore nu a mai rămas nimic. Deși picea mofturoasa, după ce a gustat fiecare ingredient în parte, nu a fost impresionat de rezultatul final și nu a vrut sa mănânce.

Advertisements

Prima întâlnire cu al treilea mare oraș din SUA ne-a tăiat respirația. Eram doar niște mici gândăcei prinși de curent, răpiți și fascinați în același timp de tot ce descopeream. Iar noi nu am putut decât să ne lăsăm purtați, tot mai adânc  până în inima lui, acolo de unde a început totul, unde îi poți cunoaște cu adevarat sufletul.  Intrând tot mai adânc în intimitatea orașului  ne-am lăsat fermecați de ceea ce vroia el sa ne arate, și credeți-mă, are cu ce să se laude. Zgârie norii se înghesuie unul în celalalt așa de înalți și de strălucitori că până și GPS-ul s-a simțit intimidat și s-a rătăcit  Iar noi, după ce ne-am ascuns mașina pe o străduță în apropierea marelui lac, cu aparatul foto agățat de gât, am răspuns chemării și ne-am început explorarea.

Si ce loc poate fi mai bun pentru a ne începe descoperirile decât unul din cele mai înalte clădiri din SUA: John Hancock Observatory. După ce am urcat la etajul 94 în 40 de secunde, mai repede decât orice alt lift  de pe întreg continentul american, am avut ocazia sa vedem întregul oraș și sa aflam câte ceva despre ce înseamna sa fii “chicagoan”. Iar după ce privești totul de la înălțime, poți crede că orașul pentru tine nu mai are nici un secret, ca ți s-a dezvăluit în întregime  Asa că am intrat curajoși în torentul de jos, fiind apoi înghițiți de mulțime și conduși pe străzile din Downtown Chicago.

View From Upstairs

View From Upstairs

După ce ne-au amorțit gâturile de la atâta uitat după zgârie-nori am ajuns în Milenium Park, parcul central, unde orașul se deschide, iar panorama te lasă fără cuvinte, și nu doar panorama. Un nou locatar și a găsit aici casa, fiind adoptat și rebotezat, o poarta spre modernitate și eternitate (“Cloud Gate“), cunoscuta mai simplu, printre localnici ca Bobul (“The Bean”).

Cloud Gate

Cloud Gate

Ce altceva ar mai fi pe lista unui roman pentru prima data în Orașul Vânturilor? Fântâna .. da, aceea care însoțea fiecare noua aventura a lui Al, Peggy, și compania, Fantana Buckingham.

Buckingham Fountain

Buckingham Fountain

Frânți de oboseală după atâta hoinăreala am găsit un loc care să ne amintească totuși de Vechiul continent, care ne lipsea deja așa de mult,  restaurantul englezesc Elephant & Castle.

Si atunci când nu credeam că mai putem descoperi ceva nou, că am văzut toată sticla și otelul pe care le puteam vedea, s-a lăsat seara și au început să se aprindă luminile…

Night in Chicago

Night in Chicago

Au trecut doi ani. Doi ani de cand am auzit prima data o melodie cantata de ea. Doi ani de cand nu mai este sa ne cante.

Anca Parghel

De cand ne-a parasit, am auzit o multime de lucruri despre ea, cu siguranta mult mai multe decat am auzit inainte, cand era “doar” cantareata de jazz si profesoara de canto. Unele bune, altele nu chiar. Dar conteaza mai putin.

Revenind la prima melodie pe care am auzit-o, Brasil, m-a impresionat mult vocea ei. Am avut apoi ocazia sa ascult cateva cantece de Craciun, in 2008, chiar dupa moartea artistei. Atunci erau multi care se mirau ca este mai cunoscuta in strainatate decat in propria tara, eu numarandu-ma printre ei. Cum s-a putut o asemenea voce ascunde de noi? Acum, ca vine iar Craciunul si sunt departe de casa, am inceput sa ascult colinde. Si printre ele, cateva cantece pentru Craciun cantate de ea si mi-a venit ideea sa caut si alte melodii. Asa ca am descoperit ca a ramas la fel de necunoscuta pe la noi ca si inainte, dar poate si motivul pentru care se intampla asa, cantareata exceland in improvizatii, scat si percutie vocala. Nu stiti ce sunt astea? Ascultati putin. Acum faceti un mic exercitiu de imaginatie si ganditi-va la ceva cantat de Nicolae Guta sau Adi Minune. Intelegeti?

 

 

Adio, Anca Parghel.

Cand am coborat prima data din avion pe aeroportul din Springfield, MO, aerul cald si umed m-a lovit in fata. Peste oboseala calatoriei de 18 ore si stresul de a calatori singura s-a suprapus socul unei civilizatii complet noi. M-am simtit complet pierduta in imensitatea campiei, pe drumurile late, cu minim doua benzi, intre magazinele perfect identice. Da, America e fractala. Oriunde te afli, in aceeasi zona geografica, in aceealeasi grupuri de magazine se succed periodic, pana uiti de unde ai plecat si incotro te indrepti. Am avut nevoie de cel putin o luna ca sa ma obisnuiesc cu ideea, nu sa ma si descurc. Si acum, dupa mai bine de 4 luni, inca mi se pare imposibil sa ma orientez, mai ales noaptea. Desi, ar trebui sa fie simplu, toate strazile urmaresc fie directia nord-sud, fie directia est-vest. Dar cand treci de doua ori pe langa acelasi magazin, iti creaza implesia ca te invarti in cerc. Dupa uimirea din prima seara, m-am obisnuit treptat cu peisajul si am inceput sa inteleg ca suntem totusi la tara, desi drumurile au 2-3 benzi. Pe ele se plimba linistit masini de acum 20-30 de ani pe care tabla sta sa pice.

Cum mai de mult credeam ca job-ul ideal este cel in care calatoresti mult prin tari straine, dorinta mea nu a ramas nepedepsita. Locuim langa orasul Springfield din statul Missouri, in Brookline Station. Adica un fel de Halta Ronat.  In general, viata e ok aici, atat timp cat nu iti propui sa faci altceva decat sa muncesti. Rutina servici-apartament se potriveste foarte bine locului. Insa incepi sa ai probleme daca vrei sa variezi. Weekendurile sunt cele mai grele, cand minutele trec cu viteza orelor si nu poti decat sa te tot gandesti ce ai mai fi facut daca erai in Romania. Cat a fost vara a mai mers cum a mers. Puteam pierde vremea la piscina sau la un gratar pe malul Table Rock, langa Branson desi incep sa intre in rutina si astea. Dar acum, ca a venit toamna si ploua din ce in ce mai mult, weekendul a devenit un chin.

Oricat de incredibil ar putea parea, nu ai absolut nimic interesant de facut. Dintre activitatile cele mai interesante sunt shoppingul si gatitul. Totul aici in zona este destul de nou ca sa nu reprezinte nimic din punct de vedere istoric, dar destul de vechi ca sa creeze impresia de demodat. Casele sunt facute dupa acelasi tipar, din acelea pe care le cumperi gata si ti le aduce cu remorca si le planteaza pe terenul tau. In schimb iarba este incredibil de verde primavara si toamna, cand soarele nu e asa de tare sa o ingalbeneasca, si inalta pana la brau. Cineva crescut nu intre betoanele din Timisoara se poate simti fericit aici, uitandu-se la marea de iarba si la cirezile de  vaci negre. Caci peisajul nu ar fi complet daca nu ar fi ici si colo punctat de cate o cireada. Asa se vad oamenii gospodari aici, dupa cat de multe animale au. Cei mai bogati au cai, celalti au vaci.

Si in peisajul asta pitoresc trebuie sa te integrezi tu, european, obisnuit sa locuiesti in case mai vechi decat centrele lor istorice, roman obisnuit ca toate fetele cand ies in oras sa fie gatite ca de petrecere, trebuie sa te inveti sa vezi lume imbracata cu haine ca alea de la Kaufland,. Si sa mai zica cineva ca viata in SUA e usoara.

Da, probabil ca nu e ce va asteptati, dar ramasesem in urma cu stirile. Dupa Pasti, mi-am trimis barbatul in lume si am plecat in Olanda. Trebuie sa recunosc, spre rusinea mea, ca nu prea stiam eu foarte multe despre ce e pe acolo. Cred ca de asta impresia pe care mi-a facut-o tara a fost si mai puternica. Oamenii astia chiar merita respect. Pentru tot ce au facut si ce continua sa faca. Nu e de loc simplu sa iti scoti tara din mare in fiecare zi, in fiecare clipa, sa stai mereu de paza la fiecare milimetru in plus cu care creste sau coboara apa. Si da prieteni, in Olanda e foarte multa apa. Nu mi-as fi putut imagina ca poate exista un asemenea loc pe pamant. Auzisem eu ca parte din tara e sub nivelul marii si ca olandezii mereu isi extind tara inspre Marea Nordului. Dar mi-am imaginat ca e simplu… ai asanat bucata respectiva de pamant si gata, poti sa o folosesti. O nu, nu e nici pe departe asa. Apa vine mereu peste, asa ca mereu trebuie sa tii pamantul uscat. Fiecare bucatica de pamant e inconjurata de canale in care se colecteaza apa, un fel de puzzle de pamant si mare. Nu e de mirare atunci ca se lauda: “Dumnezeu a creat lumea, dar olandezii au creat Olanda”.

Sa revin totusi. Cum supravietuiesti? Pentru mine a fost simplu. Am avut doi prieteni minunati, Iulia si Timo, care m-au asteptat la aeroport, m-au plimbat, si deloc neimportant, m-au ferit de toate masinile, tranvaiele si da, nu in ultimul rand, bicicletele posibile. Pentru ca in Olanda are densitatea cea mai mare de biciclete din lume si e bine. Dar e si periculos. Pentru ca biciclistii astia nu au timp de tine pieton si de aiureala ta dupa o noapte de calatorit. Ei au drumul lor si daca le stai in cale, asta e… nu ai avut noroc. Dar am scapat cu bine, desi nu cred ca as fi avut curaj sa ma plimb cu bicicleta, cel putin nu in Amsterdam.

Pe agenda mea au fost mult mai multe puncte de vizitat, dar in final am reusit sa vad Den Bosch, Amsterdam, Keukenhof, Marea Nordului si Kinderdijk. Destinatii variate si foarte interesante. Da, sunt convinsa ca sunt si multe alte locuri de vazut, dar pentru 4 zile, am vazut destule. Si am descoperit Olanda. Cred ca fiecare loc pe care l-am vazut m-a invatat cateceva despre spiritul olandez. Am vazut orasul cu canale si poduri, poldere, lalele si mori de vant. Cat i-am invidiat pentru morile lor, inca de cand eram mica. Nu intelegea de ce ei pot avea asa mori frumoase si ale noastre nici macar nu au aripi. Si cand am vazut un sit cu 19 mori din 1738-1740 inca functionale… nu pot sa imi exprim gandurile in cuvinte. Totul a fost la superlativ in excursia asta.

Si ca incheiere, o galerie cu cele mai olandeze fotografii pe care le-am facut.

Orange Cake for Orange Queen

Den Bosch Canal

Amsterdam mood

Don't be sad...

Lalele, lalele

Unexpected Dutch Scenery

Kindredijk

Old Nederlands

Cat de inselatoare poate fi vederea noastra… ne incredem atat in ea si ne joaca feste de atatea ori. Ce anume poate sa ne posedeze ca intr-o secunda, la volan fiind, sa ni se para culoarea semaforului verde si sa intram in intersectie? Ne uitam cu coada ochiului, vedem verde si calcam pe acceleratie. Putem apoi sa juram cu mana pe Biblie ca am facut bine. Si daca am gresit? Poate sa ne mai convinga cineva? Cand am vazut “cu ochii nostri” ca e verde? Si cand la volanul celeilate masini e o blonda? Da, probabil ca toata lumea ii ia partea pentru ca e femeie si are septar. In loc sa multumim cerului ca suntem intregi, vom striga cat putem de tare ca e o nedreptate. Ca nu am gresit. Ca, impotriva oricarei logici, cealata masina a intrat pe rosu. Oare in fata unei filmari a incidentului am avea puterea sa recunoastem ca totusi ne-am inselat? Sau am fi convinsi ca e trucata? Cred ca e cel mai greu lucru din lume… sa acceptam ca ochii nostri ne pot pacali. Ca desi am vazut ceva, logic nu putea sa fie asa. Si oare cum am putea faca sa nu ni se intample niciodata asta?

PS. Nu, nu am patit nimic cu masina, dar in fata noastra un tico (sau matiz) a intrat in intersectie pe verde intermitent desi veneau masini. Cum de nu le-a vazut nu imi dau seama. Noi sigur am mai avut macar un minut rosu dupa. Si au mai trecut pe verde pe celalalt drum inca macar 5 masini dupa accident. Dar omul era convins ca a avut verde si ca nu el a gresit… si cred ca nimic din lume nu ar fi putut sa il convinga contrarul…

In majoritatea vacantelor in care am fost, am incercat sa descopar culoarea locala si, cum zice in pliante, sa incurajez unicitatea locului. Dar ce se intampla atunci cand nu mai exista nimic unic? Atunci cand tot a fost facut sa raspunda nevoielor turistilor? Ce mai descoperi atunci cand totul a fost marcat, fotografiat si indosariat? Cand muntele are carari asfaltate, iar salbaticia e reparata cu lanturi si cu afise care interzic intrarea?

Probabil ca sunt prea visatoare. De ce sa nu te bucuri ca mergi pe urmele lui Columb? De ce sa nu iti placa Parcul National chiar daca e plin de restrictii? E asa pentru protectie, pentru ca oamenii i-au facut rau. Da, mi-ar fi placut sa fi stat la o pensiune mica si cocheta, cu maxim 6 camere, cu vedere la mare, intr-un cartier vechi, dar frumos, al unui oras oarecare de pe insula. Dar atunci cand tot turismul din zona se face prin marii operatori, nu prea ai de ales. Oricat de frumos, chiar nepamantean, ar fi locul in care ajungi, parca pierzi ceva din intimitatea locului. Nu vei reusi sa ii gasesti sufletul si nici sa ii intelegi istoria cand ambele au fost modificate de valul urias de turisti (si de bani). Si nu mai conteaza in ce colt de lume esti cand resortul e la fel, poti manca mancare cu orice fel de specific si poti petrece inauntru tot sejurul.

Din toate locurile vazute in excurisie, cel care mi-a fost mai aproape de inima a fost centrul orasului vechi La Laguna. Cladirile vechi, dar totusi parca ar fi fost construite ieri, orasul adormit, asteptand conquistadorii sa se reintoarca in Europa dupa peripetii in Lumea Noua, linistea si da, absenta altor turisti, m-au facut sa il indragesc. Dar poate totul a fost o iluzie, in zi de sarbatoare cand toti erau plecati la carnaval, in orasul vecin.


Categories

Archives

Let’s Do It, Romania! Sa pastram Romania curata! ROMANE, FII MAI NEAMT!
September 2017
M T W T F S S
« May    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930